În copilărie, am locuit la țară cu bunicii mei.

În weekend eram acasă cu părinții și în timpul săptămânii cu bunicii materni. 

Pe tatăl meu îl vedeam în weekend deoarece era prins cu munca. 

Atunci când petreceam timp împreună era dedicat, mă ducea în excursii, în parc, îmi cumpăra tot ce îmi doream (spre disperarea mamei mele ) :))

Ideea e că tatăl meu nu a crescut într-un mediu iubitor așa că nu știa cum să își exprime iubirea altfel decât prin a se asigura că nu ne lipsește absolut nimic ci că avem mai mult și decât avem nevoie. 

Nu mi-a spus în copilărie că mă iubește, însă mi-a arătat asta, cel putin așa percepeam eu că îmi arată iubirea. 

Îi simteam mult lipsa însă îl aveam pe bunicul meu care mă făcea să mă simt cea mai iubită nepoțică din lume, pentru că era un om calm și blând. (Spre disperarea bunicii mele care mereu susținea că îl iubesc mai mult pe el decât pe ea)

Anii au trecut, eu am încercat diferite definiții ale iubirii prin relațiile mele și ideea e că eram nefericită.

Habar nu aveam cu ce se mănâncă iubirea asta pentru că nu era deloc ca în filme sau ca în cărțile pe care adoram să le citesc. 

Prin prisma meseriei, făcând terapie am început să înțeleg lucrurile dintr-o altă perspectivă.

Am început să mă îndrăgostesc de creier și de funcțiile lui magice. 

Așa am descoperit stilurile de atașament, limbajul iubirii, Neuroplasticitatea și muuulte alte informații foarte folositoare pentru mine.

Și așa am început să îi spun tatălui meu că îl iubesc. 

Prima oară m-a întrebat dacă vreau o piersică din cele ce erau pe masă.

A doua oară mi-a spus “bine”.

Era evident pentru mine că îl pun în dificultate și ca nu știe cum sa reacționeze. 

Mă îmbrățișa dacă eram unul în fata celuilalt. 

Ideea e că intr-o zi, mi-a spus la telefon “Te iubesc.”

Am amuțit. 

După ce am închis apelul m-am pus și am plâns de fericire, un moment pe care nu o să îl uit vreodată. 

A fost validarea de care aveam nevoie. 

De atunci au trecut multi ani, și acum ne spunem de mai multe ori pe zi că ne iubim. 

Și le spune și altora ca ii iubește, ceea ce pentru mine e minunat. 

Nepoțelele mele cresc într-un mediu în care se simt iubite și apreciate, de aceea Bubu e favoritul lor 🙂

Creierul nostru se dezvoltă ca o reflexie a lumii în care am crescut, a mediului. 

Din fericire, una dintre cele mai remarcabile proprietăți ale creierului este capacitatea de a se schimba și de a se adapta la lumea noastră individuala. Neuronii și rețelele neuronale trec prin transformări FIZICE când sunt stimulate iar asta se numește Neuroplasticitatea creierului. 

Această stimulare are loc prin intermediul experiențelor particulare. 

Creierul se schimbă într-un mod care este “condiționat de experientă”, adică rețelele neuronale implicate în cântatul la vioară de exemplu, se vor schimba când sunt activate de un copil care învață să cânte la vioară. 

Un principiu fundamental al neuroplasticității este specificitatea. Adică nu e suficient să citesti despre cântatul la vioară, să urmărești concerte ci chiar trebuie să îți pui mâinile pe vioară și să cânți. 

Am menționat toate aceste informații deoarece așa cum avem capacitatea să învățăm să cântăm la vioară avem capacitatea să învățăm și să iubim și să ne lăsăm iubiți. 

Principiul specificității se aplică tuturor funcțiilor mediate de creier, inclusiv capacității de a iubi.

Dacă n-ai fost iubit niciodată, rețelele neuronale care îți permit să iubești sunt subdezvoltate însă vestea bună e că punându-le la treabă, aceste abilități se pot dezvolta. 

Oferindu-i iubire, cel neiubit poate învăța să iubească. 

Toți vrem să știm că ceea ce facem, ce spune și cine suntem contează. 

Sentimentul de apartenență și iubire se află în centrul experiențelor umane. 

Capacitatea de a ne conecta unul cu altul în relații sănătoase și semnificative este modelată de relațiile noastre din copilărie. De aceea copilăria și ceea ce s-a întâmpla în ea are un impact profund asupra capacității tale de a iubi și a fi iubit. 

Dacă ești iubit, înveți să iubești. A avea grijă de copil în acest mod schimbă și creierul adultului, aceste acțiuni echilibrează și aduc satisfacție atât copilului cât și persoanei de îngrijire. 

Însă atunci când ești un copil născut într-un mediu haotic, confuz, violent, perturbat, lipsit de normalitate sau regularitate, retelele din creier nu se organizează cum ar trebui așa că asta face ca sistemele de reacție la stres să devină hipersensibile – ceea ce iti creează probleme toată viață. 

Indiferent de cum a fost copilăria ta, de ce experiențe ai avut cu iubirea pana acum, vreau să știi că ai capacitatea de a decide ce vrei să fie iubirea pentru tine ! 

AI posibilitatea să ii dai propria definiție. 

Știu din proprie experiență asta. 

Așa că dă-ți timp să analizezi legătura dintre cum ai fost iubit și cum iubești ca să stabilesti ce vrei să schimbi ! 

Tu esti iubire ! 

Iubirea e totul !